EL
I-ai stins lumina. Crezand ca se descurca perfect chiar si in intuneric, el isi lua inima in dinti si porni orbecaind in cautarea drumului spre tine. Noroc cu instinctele de om experimentat, ca nu si-a rupt ciolanele batrane de mobila cu miros de mucegai care-si facea veacul de multi ani in viata lui. Dupa cateva miscari pline de gratie si elan, el reusi sa-si dea seama ce ii lipsea de fapt: "Unde ma duc?"
EA
Incercand sa priceapa ce-i in mintea ta, ai reusit, prin talentul tau de cal breaz, s-o ametesti. Desprinsa fiind de lumea in care traiesti tu, nici n-ai avut cum s-o intelegi vreodata. Poate ca-i imatura, poate ca-i impulsiva, poate ca-i naiva. Dar sigur e sincera. Si s-a trezit, datorita tie, cu lumina stinsa si cu gatlejul uscat de-atata nerabdare, intrebandu-se: "De ce?"
VOI
Sunteti nebuni, cu creierele putrede de-atata gandit, fara sa tineti seama de singura stare pura ca lacrima care dainuie intre voi de-atata vreme si cu atata putere. Daca mai era nevoie de vreo dovada ca lumea e intoarsa cu susul in jos, voi sunteti aia: iubirea nu-i nebuna, voi sunteti! Si nu-mi ramane sa ma intreb: "Ce-i cu voi doi?"
Oricum fiecare inceput isi are si sfarsitul. Dar asta e de-a dreptul trist.
(Fiti buni si fiti nebuni, dar data viitoare)
